Experti in lingvististica, istorie, antropologie si cazuistica fenomenelor OZN au analizat atent documentul, gasind cu uimire numeroase similitudini cu exploziile nucleare. Primele cronici relateaza despre un mic grup de fiinte coborate pe Pamant la bordul unei nave care, inainte de a ateriza, a inconjurat planeta noastra de mai multe ori. “aceste fiinte traiau organizate intr-o casta separata si erau venerate. Cu timpul, aceste fiinte s-au divizat, o parte stabilindu-se intr-o asezare omeneasca, unde au fost recunoscute imediat drept carmuitori” – spun traducerile acestei cronici.
Situat, astazi, pe teritoriul Pakistanului, Mohenjo Daro face parte dintr-un ansamblu de asezari apartinind asa-numitei civilizatii Harappa, cunoscuta si sub numele de civilizatia Vaii Indusului. Unul dintre cei care si-au dedicat viata studierii acestor ruine este englezul David W. Davenport, care, dupa 12 ani de cercetari, a publicat, in 1979, o carte cu titlul „Distrugere Atomica – 2000 i.Hr.“, volumul fiind construit pe ipoteza ca Mohenjo Daro nu a cazut in ruina cu trecerea timpului, ci sfirsitul sau a fost consecinta unei deflagratii nucleare.
Povestea extraordinara a Muntelui Mortilor porneste de la descoperirea primelor ruine si arata ca, o data cu scoaterea la lumina a vestigiilor vechii asezari, arheologii s-au pomenit in fata unui crater cu un diametru de aproape 50 de metri, in interiorul caruia totul, inclusiv piatra, este topit sau cristalizat ca si cum ar fi fost pirjolit de o temperatura uriasa. La marginea acestui crater, caramizile sint topite si sudate intre ele pe partea dinspre locul presupusului impact. Cercetatorii exclud din start posibilitatea ca zona sa fi fost pirjolita de eruptia unui vulcan, intrucit nu exista nici unul in apropiere.
Zona devastata se intinde pe o arie avind diametrul de trei kilometri. La tot pasul se intilnesc pietre negre, bucati diforme dintr-un soi de piatra care au dat mult de gindit arheologilor, pina cind s-a descoperit ca e vorba de fragmente de vase ceramice, topite unele intr-altele, probabil in urma supunerii la aceeasi uriasa temperatura. Atunci cind excavatiile au ajuns la nivelul strazilor, arheologii s-au confruntat cu o priveliste macabra. In pozitii care dintre care mai stranii, au fost gasite sute de schelete.
Descoperirile de la Mohenjo Daro nu sint nicidecum singulare. Aceleasi scene apocaliptice se intilnesc si in orasul vecin, Harappa, unde, de asemenea, s-au gasit schelete pe strazi. Sapaturile arheologice le-au permis cercetatorilor sa afirme ca civilizatia Harappa era foarte avansata. Orasele din regiune sint construite dupa un plan riguros, cu strazi drepte ce se intretaie perpendicular. Casele au sofisticate sisteme de canalizare, superioare celor ce pot fi intilnite in prezent in multe orase ale Indiei si Pakistanului. Cine au fost insa intemeietorii acestor orase, nu se stie.
In comunitatea stiintifica exista o nesfirsita dezbatere privind vechimea civilizatiei Harappa. Metodele traditionale cu radio-carbon au aratat ca ruinele dateaza cam din anul 2500 i.Hr., dar, luind in calcul efectele unei presupuse explozii nucleare, riscul unei erori este foarte mare. Unii autori avanseaza ideea ca razboiul nuclear care a distrus aceste civilizatii a avut loc acum 8.000-12.000 de ani. Cazul a fost studiat in secolul trecut de mai multi savanti sovietici, care au descoperit ca scheletele au un nivel ridicat de radioactivitate. Intr-una din aceste locatii a fost gasit un schelet cu un grad de radioactivitate de 50 de ori mai mare decit cel normal.
Un strat de cenusa radioactiva a fost descoperit si in apropierea orasului Rajasthan din India, unde, din aceasta cauza, proiectul de construire a unui nou cartier a fost suspendat. De altfel, orasul in sine are o nedorita faima in ceea ce priveste incidenta cazurilor de cancer si de copii ce vin pe lume cu diverse malformatii. O alta marturie peste timp a unui razboi nuclear in India antica este uriasul crater Lonar, situat la citeva sute de kilometri de Bombay si avind un diametru de 2.154 de metri. In intreaga zona nu exista nici un fel de resturi ale vreunui meteorit si, potrivit savantilor, Lonar este singurul crater intr-un strat de bazalt, roca fiind supusa unui soc intens, cu o presiune mai mare de 600.000 de atmosfere, in stare sa modifice insasi structura sa. Semne ale unui razboi devastator din antichitate pot fi intilnite si in alte colturi ale lumii, printre care enigmaticul desert de sticla libian, situat in apropierea platoului Saad.
Cind prima bomba atomica a explodat in New Mexico, datorita caldurii extraordinare, nisipul desertului s-a transformat in sticla verde. In secolul trecut, mai multe descoperiri arheologice, din diferite zone ale globului, au scos la iveala si alte straturi de astfel de sticla. Vechi insa de mii de ani. Descoperit in 1932 de arheologul Patrick Clayton, desertul de sticla se intinde pe o arie foarte larga, masurind 130 de kilometri in lungime. Latimea ajunge pe alocuri la 53 de kilometri. Numele sau provine de la faptul ca intinderea arida este presarata cu bucati de sticla, de o puritate incredibila, proportia de siliciu fiind de 98%. Un articol aparut in iulie 1999 in revista britanica „New Scientist“ a demonstrat ca deja faimoasa Sticla din Desertul Libian (SDL) este cea mai pura astfel de substanta de pe planeta.
Peste 1.000 de tone din acest material se intind pe o suprafata de sute de kilometri. Unele bucati sint de dimensiuni mari, cintarind pina la 30 de kilograme, dar cele mai multe sint mici, semanind cu niste cioburi, ca si cum o sticla uriasa ar fi fost sfarimata de o forta colosala. In limbaj stiintific, cioburile verzi sint numite tectite. Provenienta lor este un subiect de aprinse dezbateri. Sticla este cu certitudine extrem de veche. Astfel, se stie ca vinatorii preistorici isi confectionau din acest material diferite unelte ascutite. Un scarabeu sculptat in sticla verde a fost descoperit in mormintul lui Tutankhamon.
Teoria propusa de o parte a comunitatii stiintifice este ca sticla e rezultatul impactului cu un corp cosmic. Exista insa serioase probleme cu aceasta teorie. De ce nu exista nici un crater de impact? O intrebare ramasa pina astazi fara raspuns. Nici macar sondarile la mare adincime cu ajutorul ultimelor tehnologii nu au reusit sa gaseasca urma vreunui crater. Mai mult, sticla verde este prea pura pentru a fi rezultatul unui impact atit de brutal. Se poate, deci, ca un antic razboi nuclear sa fi creat toate aceste urme? Nimeni nu poate da un raspuns. Pe cit de neverosimila pare teoria, pe atit de multe dovezi pun oamenii de stiinta in imposibilitatea de a o combate.
Experimentele atomice din New Mexico, de la sfirsitul celui de-al doilea razboi mondial, au aratat faptul ca o deflagratie atomica topeste siliconul din nisip si transforma suprafata pamintului in sticla. Fulgerul poate si el transforma citeodata nisipul in sticla, dar formele lasate au intotdeauna forma unei radacini. Ramificatiile acesteia patrund in adincime. Astfel, paturile de sticla verde nu pot fi puse in nici un caz pe seama acestui fenomen natural.
Dezbaterile nascute in sinul comunitatii stiintifice de problema tectitelor au fost rezumate intr-un articol publicat in august 1978 in revista „Scientific American“. Aici, un reputat cercetator american a incercat sa formuleze o teorie plauzibila care sa explice existenta misteriosului strat de sticla verde. „Cea mai probabila sursa a sticlei verzi este Luna. Daca tectitele provin de pe Luna inseamna ca pe satelitul pamintului a existat cel putin un vulcan care a erupt in ultimii 750.000 de ani. Cred ca teoria vulcanului lunar este singura posibila si ma simt fortat sa o accept“, scria John O’Keefe, autorul articolului.
Seful Proiectului Manhattan, prin care SUA a construit cele doua bombe nucleare ce au distrus orasele Nagasaki si Hiroshima, cercetatorul J. Robert Oppenheimer, a adaugat si el o umbra de mister peste deja faimoasa sticla verde. Intr-un interviu pe care l-a acordat imediat dupa ce a asistat la primul experiment atomic, cercetatorul a citat din Bhagavad Gita: „Acum am devenit Moartea, Distrugatoarea de Lumi“. Cu alta ocazie, intervievat la Universitatea Rochester, la sapte ani dupa istoricul experiment, si intrebat daca acela a fost primul experiment atomic din istorie, replica sa a fost: „Pai, da, in istoria moderna“.
Multiple dovezi arata ca civilizatia vechilor indieni este veche de zeci de mii de ani. Cu toate acestea, pina in 1920 majoritatea expertilor era de acord ca originile civilizatiei indiene ar trebui cautate undeva in jurul secolului al IV-lea i.Hr. Aceasta teorie a fost spulberata insa de descoperirea ruinelor unor orase precum Harappa, Mohenjo-Daro („Muntele Mortilor“), Kot Diji, Kalibanga sau Lothal. Arheologii nu stiu nici astazi cine sint cei ce au construit aceste orase, dar incercarile de a data ruinele (cunoscute acum drept „Civilizatia Vaii Indusului“) au produs cifre ce se invirt in jurul anului 2500 i.Hr.
Multi oameni de stiinta cred ca acestea sint ramasitele Imperiului Rama, descris in anticile textele Mahabharata si Ramayana. Aceste texte descriu si un razboi nimicitor purtat de imperiu impotriva unui dusman extrem de puternic. Textele povestesc despre armele ucigatoare folosite in conflict: mingi uriase de foc ce puteau distruge un intreg oras, „Stralucirea lui Kapila“ ce putea transforma 50.000 de soldati in cenusa instantaneu si sulite zburatoare ce puteau distruge si cele mai rezistente forturi.
Expertii in fizica atomica afirma ca evenimentul a reprezentat de fapt prima explozie nucleara de pe suprafata Terrei: “in manuscrisele lui Dzyan, gasim o relatare despre o explozie nucleara. Faptul ca oamenii si extraterestrii au fost arsi, radiatia luminoasa de o intensitate extraordinara, ca si celelalte detalii nu fac decat sa intareasca aceasta teorie. Cred ca nu mai avem nevoie de alte dovezi si trebuie sa acceptam ca cele relatate de aceste manuscrise atat de vechi descriu cu exactitate prima explozie nucleara care a avut loc acum cateva mii de ani” – a declarat expertul in fizica atomica Manfred Thomson de la Universitatea Princeton.
0 comentarii